În seara aceasta se-nnourase şi Cezara închisă în chilia ei, plecându-şi capul între oalele cu flori cum şedea lângă fereastră, îşi rezima fruntea de geamuri şi trăncănea cu degetele în ele. Ea zâmbea cu şireţie. Niciodată Ieronim nu fusese cu sufletul mai deschis, niciodată n-o iubise atâta, decât acuma când ştia sigur ce păstrează ea sub inimă-i...
Şi de ce zâmbea oare? Găsise ea laţul cu care putea să-l prindă pe amantul ei pentru totdeauna – nu. Dar o cugetare semifilozofică îi trecu prin minte. „Omul tot animal este... zise ea, şi-şi iubeşte puii mai mult decât orice. Puii? Oh! Când voi ave şi eu un pui, am să-l mănânc de drag ce mi-o fi. Ce ciudaţi suntem noi oamenii, bărbaţi şi femei, în câte închipuiri îmbrăcăm lucrul cel mai simplu din lume – puii noştri.” Ea se aruncă pe pat. I se părea că are un copil la sân şi-l mângâia, apoi îmbrobodi o perniţă ş-o pălmui ş-o puiculi, ca şi când ar fi copilul ei...
Vremea se-ntunecase şi ploaia începuse a plesni repede, dar monoton în geamuri. Din când în când câte un fulger strălumina pe un moment chilia, astfel încât sub această repede strălucire toată casa şi obiectele păreau a tresări, a ave viaţă, ceea ce constituia fantasticitatea luminei de fulger.
Ea s-apropie de fereastră. Era o vreme cumplită afară. Nouri se grămădeau negri pe cer rupţi de fulger, marea făcea o larmă adâncă asemenea mugirei depărtate a unor tauri, dar deodată ea văzu un foc aprins.
“D-zeule, gândi ea spăimântată, Ieronim a aprins focul şi în această noapte... Poate că pe un moment numai.”
Focul ardea din ce în ce mai mare şi cu constanţă.
“Să i se fi-ntâmplat ceva, gândi ea, şi asta să fie un semnal pentru mine?... ” Ea tremura ca varga şi din buze i se retrăsese sângele, de rămăsese ca porumbi.
Ea zbură repede în grădină, ajunse la ţărm, insula nu se vedea, dar focul ardea mereu ca un punct de jeratic pe mare. Parcă auzea o voce, dar aşa ca şi când i-ar fi ţiuit urechea.
Frică şi desperare îi cuprinse inima.
- „Ah! gândi ea, cine ştie de ce o fi dat! Trebuie să înot oricum ar fi vremea, trebuie să-l văd.”
Ea se dezbrăcă şi s-aruncă în mare ca s-ajungă punctul luminos. Ea-nota mereu, mereu, dar părea a sta pe loc, cel puţin jeraticul se ţinea în aceeaşi depărtare.
Talazurile o purtau ca pe o frunză şi o zvârleau dintr-un roi de spume într-altul... Ea-nota cu toată puterea, un întunerec ca smoala acoperea cerul, numai din când în când se smulgea câte o scânteie de fulger din nouri... Ea-nota, era deja aproape de jeratic... când... când văzu că jeraticul plutea pe apă.
Ea strigă... atunci cunoscu că e un foc pe o luntre în mijlocul marei. În momentul în care strigă, jeraticul se stinse. Atunci pierdu toată speranţa... Ea se mai ţinea la suprafaţă, ca la lumina de fulger să vadă direcţia-n care este insula... Insulă şi ţărm departe, şi ea lăsată pradă mărei nemărginite. Un fulger cumplit încruşi noaptea-ntreagă, atunci ea zări ca zece paşi departe o luntre neagră şi-n ea stând drept în picioare, cu faţa adâncă, aspră, neîmpăcată – Castelmare. Atunci înţelese totul.
Ea strevăzu într-un moment toată starea ei cumplită şi leşină, pentru a nu se mai trezi niciodată.
În vremea aceea Ieronim zărise numai din întâmplare focul plutitor şi ca un fulger îi trecu prin minte ceea ce putea să se întâmple. El aprinse un foc stabil pe ţărm, sări într-o luntre şi se luă după para fugătoare, neuitându-şi spada. El vâslea cu desperare şi, când ajunse la luntrea în care licărea încă jeratic, văzu pe Castelmare, ş-apropie luntrea-i de-a lui, ţinti în el, un fulger, şi auzi sunând luntrea inamică de căderea unui corp greu.
El aprinse o făclie şi îmbla încet în luntre, când deodată văzu plutind pe apă ceva neobicinuit de alb... părea că nişte braţe se ridică din apă spre a căde iar, s-apropie... era Cezara... El o scoase din apă, o înfăşură în mantaua lui, începu să-i frece mânile, pleoapele – nimic, nici un semn de viaţă...
“D-zeul meu... nu cumva e moartă, gândi, şi tot sângele i se strânse în inimă.”
- Cezara, şopti el, scumpa mea Cezara...
Ea era cu gura între-deschis, buzele-i vinete şi supte, dinţii străluceau, pleoapele erau deschise şi ochii erau ca sticla brumată...
El o duse repede la ţărm, în peşteră, aprinse foc, o înveli, îi frecă corpul – numai că ea era şi rămase moartă.
El nu putea s-o creadă... Ea, ea moartă, ea să nu mai fie pentru el – ochiul, gura, mânuţa ei să nu mai fie pentru el pe pământ... ea să nu-i mai înlănţuiască gâtul, să nu-i mai mângâie urechea cu şoptirile neînţelese... El nu putea s-o creadă, precum nu poate crede nimenea-n lume la moartea fiinţei iubite.
- Cezara, zise el lin, nu-i aşa că tu mă-nşeli, că tu glumeşti, că tu nu ai murit, cum poţi tu muri?
Nici un răspuns.
Deodată ochii lui se oţărâră... Dinţii începură a-i clănţăni ca de friguri... el se temea,
se temea de el însuşi, de păreţi, îşi întinse mâna spre cadavru... părea c-aude vuiet de glasuri multe, părea că o mână-i apasă pieptul, el răsufla, dar răsufla parcă aer fierbinte care-i ardea plămânii, se ridică lung în picioare, îşi ridică umerii cu spaimă, părul i se zburli în cap şi nările i se îmflase, tablouri de foc îi ardeau mintea, vedea fulgere, tot fulgere – parcă tot creierul îi era ars – el începu să râdă cu hohot şi căzu la pământ.
A doua zi el era întins pe un pat moale într-o casă cu ferestrele toate înconjurate de iederă şi flori, prin care razele soarelui pătrundeau, tăind câte o dungă în răcoritorul întuneric, făceau să joace în imperiul razei sale o lume-ntreagă de colburi diamantine... într-un colţ şedea pe un scăunaş Cezara şi râdea...
- D-zeul meu, ce vis cumplit am avut, zise el.
Ea râdea, dar nu spunea nimica. Era chilioara lui parcă din monastirea de călugări înfrumuseţată însă atât de mult şi îndulcită de prezenţa iubitei sale... El se coborî din patu-i, îngenunche lângă iubita lui, îi cuprinse cu o mână grumazul, cu alta mijlocul, ea râdea mereu, dar tăcea ca piticul.
- O, cunoscu-ţi gura ta, şireato! zise el râzând, ce-mi taci, copilo... Ah, floarea vieţii mele, îngere!
Glasul lui tremura de emoţie, el plângea de amor. Ea îi cădea mereu cu capul pe sân, parcă adormise în braţele lui.
“Ce frumoasă este”, gândi el înfiorat. Abia acum băgă de seamă că ea era goală.
El alergă la patul lui ş-o culcă... Ea se cufunda parcă-n perini – perini de pânzării albastre... El se alătură de ea... dar ea parcă fugea în perinile prea moi, el o cuprinse tare, o lipi de corpul lui... îşi închise ochii şi-i sfărâma parcă buzele în sărutări. Se-năduşea sărutând-o... simţirile-i piereau, parcă nu mai gândea nimic... adormi adânc, adânc...
Marea purta în patul ei moale şi albastru două cadavre unite, strâns îmbrăţişate, iară vântul trecând printre crengile unui arbore vechi mişca între crengile-i aplecate oasele albite de curgerea apelor ale unui om cu barbă lungă a cărui profeţie se-mplinise.
